REGASIREA

Viata provoaca mereu rupturi iremediabile intre noi. Provocate de fiecare data de imposibilitatea atat de umana de a ierta, de “a intoarce celalalt obraz”, acestea duc inevitabil la ireconciliabile prapastii intre oameni ce pana atunci erau perfect compatibili sufleteste si spiritual. Sunt intotdeauna regrete, dar de foarte putine ori acestea duc la revenirea la “binele” anterior. La fel ca fiecare am trait experienta pierderii unor oameni ce pareau la un moment dat “prieteni pe viata”. Poate parea usor patetic, dar pentru mine faptul indepartarii de un prieten e aproape la fel de dureros ca pierderea fizica a unei fiinte apropiate. Intr-un anumit fel el devine un “mort-viu”, supravietuind doar in amintirile mele. Fireste ca, in unele momente, viata insasi forteaza aceste “instrainari” intre oameni. Insa atunci cand valoarea prieteniei este mai importanta decat valori de moment, oamenii se vor gasi si regasi, mereu si mereu, retraind amintiri si dand viata altora. Meciul lui Dinamo la Cluj, impotriva celor de la CFR, a fost pentru unii motiv de regasire. A trecut mai mult de o luna de atunci si memoria e inca proaspata, dar amintirile deja s-au nascut. Totul a inceput prin august, cand am decretat cativa (nu mai stiu exact care, probabil eu si Nelutzu) ca vom sustine “cainii” in Cluj. Si daca in alte ocazii ne razgandeam pe parcurs, de aceasta data, cu cat se apropia ziua de 30 septembrie –ziua meciului- eram tot mai hotarati ca vom fi acolo. Inceputul a fost anevoios, ca de fiecare data as spune..La ora 9 am iesit din casa, parca mai obosit decat eram cu 5 ore inainte, cand adormisem. Era 29 septembrie... Pe o terasa din apropiere, baietii se stransesera deja...Sub cerul senin cu firicele de nori, in bataia unui vant tomnatic ce scalda primele raze calde ale soarelui, aventura noastra se nastea deja. Eram patru la masa terasei..Singura ocupata..Eu ajunsesem ultimul, Luci si Nelu erau deja la mijlocul unei sticle de vin. Oana, singura urmasa a Pandorei din mijlocul nostru, ne privea cu intelegere si totusi parca usor stanjenita. Dupa o cafea, ne-am mutat “cartierul general” pe alta terasa, mai primitoare, unde ne-am imprietenit repede cu “Conu’ Alecu”, in asteptarea prietenului Florin, care venind dinspre Timisoara urma sa ne duca cu masina lui pana in Cluj. Si inapoi.. Spre amiaza am plecat din Hunedoara, energic indemnati la drum de Dudu si Edi, cei ce ne asteptau in Cluj.Traseul spre Cluj a fost unul plin de muzica si voie buna, acordurile melodiilor ce sunau la maxim din boxe, fiind intrerupt din ce in ce mai des de cantecele galeriei. Aici, ce e drept Luci dadea de fiecare data tonul. Vocea lui, care parca aduna toata peluza alb –rosie, indemnandu-ne sa o urmam. Mai putin Oana, care desi intrase deja in atmosfera se multumea sa raspunda printr-un suras binevoitor, ce ascundea crampeie de bucurie. O scurta oprire pe drum, din nou pentru a ne reincarca “bateriile” si apoi o intalnire surpriza cu magazionerul dinamovistilor, un bucurestean foarte volubil care ne-a pus la curent cu ultimele noutati.. Si am ajuns in Cluj. Am fost asteptati in strada, in fata blocului sau din cartierul Grigorescu, de Dudu. Foarte multumit ca suntem impreuna, din nou, la un meci al lui Dinamo. Atmosfera s-a incalzit din nou in fata unei sticle de “Jack” si eram pregatiti sa cucerim Clujul. Pe drumul spre “Festivalul berii”care, ca o intamplare foarte fericita se desfasura in aceleasi zile in orasul studentiei mele, Oana- sufletul feminin al grupului- a reusit cele mai frumoase fotografii. Peste Somes, treceau cativa “caini adevarati”, “frati pana la moarte”-cu fulare si esarfe alb-rosii, tinandu-se mandrii de dupa gat, mereu “impreuna pentru gorie si culori”. La festival am fost repede adoptati de clujeni, mai toti fani ai istoricei ”U Cluj” si simpatizand, uneori frenetic, cu noi. A fost cu adevarat emotionanta intalnirea cu Dumitru Farcas, un adevarat simbol al romanismului ardelean, cel ce insufleteste-de atatea decenii- patriotismul celei mai zbuciumate provincii a Romaniei. M-am intalnit, dupa mult timp cu Edi, prietenul meu cel mai bun, dinamovist dintotdeauna.Pentru prima oara dupa 5 ani eram din nou, impreuna in Cluj. Atunci eu eram gazda, acum el.. Cand s-a lasat seara, am plecat sa mancam, apoi am ajuns in “Jay’s”un pub foarte familiar mie, unde am petrecut pana spre dimineatza. E o perioada de timp care poate fi mai usor simtita decat relatata. Apoi, impreuna cu Nelu si Dudu am ajuns intr-un club din apropiere-Karma. Cand cocosii se pregateau sa cante de ziua, am hotarat sa plecam spre casa. Florin, Luci si Oana au innoptat la Edi. Eu si Nelutzu la Dudu. Nelu s-a pastrat “verde” pana spre ora 9 dimineatza, incheindu-si turul “24”(dupa numarul de ore petrecute intre sticle si pahare) alaturi de interlopi si fani ai lui “U”, decretandu-si prin mesaje rasa de ”stapan din rasa de stapani”. Ziua meciului a inceput de fapt pe la ora 12, cand ne-am trezit. Pentru “stapanu’ interlop de Bucuresti-sud’’, cam o ora mai tarziu, dupa mormaielile specifice mahmurelii. Jonctiunea cu ceilalti s-a facut in localul unde luasem masa in seara dinainte, unde deja eram cunoscuti, unii- vezi exemplul lui Florin- chiar apreciati. Apoii ne-am strans cu totii pe o terasa de langa Somes, in asteptarea partidei.. Emotiile incepeau sa apara, iar atunci cand terasa a fost inundata de vocile ultrasilor bucuresteni din Peluza-Sud, partea radicala a galeriei, am inteles ca meciul e deja aproape. Spre stadion si la intrare totul s-a intamplat “fara incidente”, asa cum ii place prietenului Dudu sa scrie in “foaia de arbitraj”. Pe stadion, ai nostrii- peste o mie de oameni, asteptand imnul CFR-ului a carui refren predispunea spre trivialitati la adresa gazdelor si aplaudandu-l pe Lobont, ingerul pazitor al portii noastre. Meciul s-a terminat egal: 1-1. Atmosfera a fost insa una extraordinara, asa cum parca nu am mai intalnit decat in “Stefan cel Mare”, la un derby cu Steaua, in 2001. Dupa meci am plecat inapoi spre Timisoara, incarcati de aceste zile ce ne vor picura in suflet amintiri.. Uneori viata face sa palpite in noi emotia unui nou inceput. Alteori ne regasim din nou pe drumul de altadata, mereu altii, dar in fond tot noi. Suntem tristi sau veseli, increzatori sau dinpotriva, deznadajduiti. Dar alaturi de prieteni, vechi si noi, ne regasim in oceanul unei pasiuni comune. Vom privi mereu spre trecut, iar atat timp cat acesta se va umple de zile pline de farmec, precum cele de la Cluj, vom fi poate mai fericiti. Pentru mine Clujul va fi mereu orasul regasirii. Iar Oana, Nelu, Edi, Luci, Dudu si Florin, oamenii alaturi de care m-am regasit.