DINAMO..

E tarziu..Prea tarziu pentru a mai putea schimba ceva.Si totusi, prea devreme.Mult prea devreme pentru ca unii sa ma inteleaga. E duminica, 4 mai, orele 23 si cateva minute. Putine, dar nu atat de grele ca ultimele minute din meciul Dinamo-Steaua, care s-a terminat acum aproape o ora..Sunt fericit si trist in acelasi timp. Si e atat de greu.. Am asteptat de mult meciul acesta si totusi, in ciuda rezultatului ( 2-1 pentru Dinamo), e cea mai trista victorie impotriva Stelei. Imi amintesc de acel 3-0 din 1989, de acel 3-2 din “Groapa”, din 2000, cand am castigat titlul, dupa 8 ani. Imi revin in minte golurile lui Niculescu si Danciulescu, din primavara. Si totusi, in singuratea celor 4 pereti care ma inconjoara, tristetea ma copleseste. Scriu, ca un ultim remediu, ca o incercare grea si dureroasa de a justifica ceea ce simt. Si nimic nu e mai greu decat asta. Era o vreme cand orice durere era stearsa de o victorie a “cainilor”. Astazi , bucuria victoriei se opreste la hotarul crunt al deznadejdii. Sunt “alb-rosu” de cand ma stiu. De cand pe stema dinamovista nu se odihneau cei doi caini, ci o litera . Litera care incepea un cuvant in care mintea mea de copil se regasea: Dinamo! Pastrez si acum momentele de atunci. Sunt in sufletul meu, incercat de viata, mai aproape de moarte azi. Si imi amintesc si anii de speranta, lungi si grei. Ei invingeau, noi pierdeam mereu, de parca destinul incerca in zadar sa ne trezeasca. Tarziu, dar nu la fel de tarziu ca astazi, am revenit. Am invins din nou, am razbunat esecurile. Si iubirea s-a inaltat din nou, cu aripi de inger si suflet de sfant. Am suferit din nou, am plans, am blestemat. Dar am mers mai departe, pe acelasi drum-deja cunoscut, deja imposibil de parasit. Am cantat pentru culori la Bucuresti si Timisoara, la Cluj si Alba Iulia. Am gasit mereu oameni care sufereau si se bucurau la fel. Nu am renuntat niciodata la vis, chiar si atunci cand totul parea pierdut. Mereu si mereu, in minte si in suflet, adevaratii “caini” apareau” : Dinu, Dumitrache, fratii Nunweiller, Andone, Raducioiu, Lupescu, Haldan, Florentin Petre, Niculescu. Si totusi, de astazi, totul se sfarseste. In sufletul meu Dinamo ramane aceeasi, in ochii mei ea nu mai exista pana la plecarea tradatorului lipsit de caracter, Rednic. Nu e deloc simplu sa justifici iubirea, e insa foarte greu sa explici ura. De aceea nu o sa fac nici eu asta. Cel putin, nu acum. Dar imi doresc cu toata fiinta mea ca Dinamo sa invinga mereu, iar daca pentru asta e nevoie ca ea sa fie antrenata de un fatarnic, asa sa fie! Voi iubi mereu Dinamo, voi trai mereu animat de credinta ca acest nume inseamna mai mult decat inteleg actualii conducatori- niste fanarioti impotenti mintal – si ma voi bucura intotdeauana la victoriile “cainilor”. Iar celor ce nu inteleg asta le spun doar atat: Nu regretati iubirile pierdute, regretati doar iubirile ce v-au pierdut!