POETI DISPARUTI

VISUL MEU, de Paul Verlaine Prin straniu-mi vis, adesea, îmi trece surâzând Femeie neştiută ce-aş vrea să-mi fie dragă, Şi să-i fiu drag, şi firea să-şi schimbe când şi când Şi totuşi, neschimbată, cu drag să mă-nţeleagă. Căci mă-nţelege tainic, şi sufletu-mi plăpând Spre ea nu mai purcede cu mistice cuvinte; Ea singură, pojarul pe fruntea mea fierbinte Mi-l răcoreşte gingaş cu ochii ei, plângând. E brună? Blondă? păru-i e foc de auroră? Nu ştiu. Numirea-i însă e dulce şi sonoră, Cum poartă-nvinşii vieţii, în dureros secret. Privirea-i de statuie contemplă de departe, Şi-n vocea-i calmă, gravă, se modulează-ncet Chemări de glasuri scumpe care s-au stins în moarte.