Cupa Europei(II) MANDRIA COCOSILOR GALICI

Franta este dubla campioana europeana ( 1984 si 2000) si campioana mondiala (1998). De asemenea, a mai ajuns in semifinalele C.M. in 1958, 1982, 1986, 2006 si ale C.E. in 1960, 1996 si 2004. Asadar este o echipa foarte puternica ce se bazeaza dintotdeauna pe un joc-spectacol. Francezii au avut mereu jucatori foarte buni, multi dintre ei fiind originari din alte tari (si devenind francezi prin “adoptie”). Francezii au avut trei generatii de exceptie, care s-au autodepasit una pe cealalta. De fiecare data, un jucator genial si charismatic a devenit liderul acestor generatii si a avut un rol determinant la succesele echipei. Primul a fost Raymond Kopa (oriGinar din Polonia,”Kopanewski”). In perioada anilor 1954-61 acesta a fost unul dintre cei mai buni jucatori din lume, ajungand sa evolueze alaturi de Gento, Di Stefano si Puskas in celebra echipa a Realului anilor ’50. Cu Kopa in teren -capitan si conducator de joc- Franta a atins semifinale mondiale si europene , avand o echipa in care mai straluceau nume precum Colonna, Kaelbel, Jonquet, Marche, Hidalgo, Piantoni, Vincent si Fontaine. Apoi, pentru aproape doua decenii francezii au dat doar jucatori, niciodata echipe. Incepand cu sfarsitul anilor ’70 o noua stea a fotbalului aparea in Franta: Michel Platini. Avand origini italiene, Platini a devenit motorul echipei nationale si a campioanei Italiei –Juventus Torino. Franta a jucat semifinale mondiale( prima, cea din 1982, in Spania, ramasa celebra ca una din cele mai frumoase partide din istorie) si a reusit sa castige primul sau trofeu important –Cupa Europei (1984) . Francezii au beneficiat atunci de jucatori de exceptie precum portarii Bats si Ettori, fundasii Bossis, Amoros, Tresor si Domenech, mijlocasii Giresse, Fernadez si Tigana si atacantii Six, Rocheteau, Lacombe si Papin. Apoi, dupa retragerea lui Platini au urmat din nou 10 ani fara performante. Ginola, Papin Boli sau Cantona erau vedete mondiale la inceputul anilor ’90, dar “nationala” nu se regasea. Totul a culminat cu dezastrul de pe “Parc de Princes” din Paris, cand pierzand in fata Bulgariei , Franta a ratat si mondialul american (dupa cel din 1990). A fost momentul decisiv al inlocuirii lui Gerard Houllier cu Aime Jacquet, iar noul antrenor a renuntat la vedete si a inceput constructia marii echipe a Frantei. Personal, consider ca Franta anilor 1996-2000 este una din cele mai puternice nationale din istoria fotbalului. O multinationala in care se regaseau alaturi de autohtonii Blanc, Deschamps, Guerin, Barthez, Guivarch’e, Petit si Dugarry, jucatori de culoare din fostele colonii franceze –Thuram, Lama, Desailly, Karambeau, Makelele, Vieira si Henry- “argentinianul”Trezeguet, “armeanul” Djorkaeff, “bascul” Lizarazu sau “spaniolul” Pires. Deasupra tuturor insa a fost Zinedine “Zizou” Zidane., un jucator din categoria Di Stefano, Pele, Cruyff, Maradona. Algerian de origine, Zidane s-a remarcat la Girondins Bordeaux, Juventus si Real Madrid, dar mai ales in nationala franceza, care a devenit pentru un deceniu a lui “Zizou”( adulat de francezi, erou national dupa victoria din 1998 impotriva Braziliei). Astazi Franta este o combinatie post-Zidane, de vechi si nou. Pentru unii jucatori, aflati la finalul carierei acest “european” poate fi ultimul( cazurile lui Coupet, Thuram, Vieira, Makelele, Gallas, Henry), pentru altii este doar inceputul ( Benzema, Ben Harfa, Flamini sau Ribery). Coroana de lauri a lui Zidane pare insa prea mare pentru oricine, iar grupa Frantei, cu Italia, Olanda si Romania este una din cele mai grele din istorie. Asadar, privesc cu scepticism evolutia francezilor la acest turneu, gandindu-ma inca nostalgic la tehnica impecabila si finetea geniala a Marelui Zidane. ALLEZ LES BLEUS!