PENTRU TOTDEAUNA

Sunt aproape 18 ani de cand pentru mine fotbalul incepe si se sfarseste cu DINAMO. De la un 6-1 cu Panathinaikos Atena in turul al II-lea al Cupei Cupelor, in noiembrie 1989. Era echipa lui Sabau, Rednic, Mateut, Lupescu, Raducioiu, Lupu si Andone. Super-eroii care au facut atunci istorie si au creat in mintea mea un mit. Atunci Dinamo era o forta a Europei, ajungand in acel an pana in semifinalelele Cupei Cupelor. Am continuat sa fiu suporterul alb-rosiilor si dupa ce campionii din ’90 au plecat in strainatate, dornici de glorie si mai ales atrasi de mirajul bancnotelor verzi. Au venit altii, dar dragostea pentru culori a ramas. In 1992 Dinamo castiga titlul de campioana a Romaniei, fiind neinvinsa in competitia interna.Pe teren intrau atunci Dorinel Munteanu si Selymesi, Gerstenmajer si Cheregi, Mihali si Demollari...Era o alta echipa valoroasa, iar in Europa invingeam pe Sporting si eram eliminati greu de Olympique Marseille, cea care va deveni Campioana Europei in 1993. Si din nou, in anii urmatori pleaca in vest o intraga echipa. Incepe Golgota noastra. Rivalii din Ghencea castiga ana de an, sase campionate consecutive. Toti dinamovistii sufera, echipa se poticneste si in Europa. Suntem eliminati in Cupa Uefa de Trabzonspor, in ’95 , Levski in’96 si urmeaza rusinea cu islandezii de la Knutspirnufelag in 1997. Eram mai jos ca niciodata. In nici un moment insa dragostea mea si a milioanelor de dinamovisti nu a palit. Dinamo era TOTUL. In ’98 incepe reconstructia. Simbolul clubului, Cornel Dinu preia banca tehnica. La echipa se intorc Mihali si Lupescu, acestia alaturandu-se unor tineri crescuti in Stefan cel Mare, precum Haldan, Florentin Petre si Marius Niculae. In ’99 pierdem titlu in ultima etapa, dupa ce jucasem cel mai frumos fotbal. In echipa apar Nastase, Mutu, Kirita.. In 2000 dominam Romania si dupa 8 ani de seceta Mister Dinu aduce eventul in groapa. Echipa de atunci, poate cea mai frumoasa de dupa ’89 merita amintita: Preda – Kirita, Nastase, Mihali, Florea – Florentin Petre, Haldan, Lupescu, Iftodi – Mihalcea, Niculae.. In Europa invingem pe Da Luz, dar pierdem calificarea la Bucuresti, cu Benfica. In 2001 castigam Cupa, dar pierdem Campionatul si accesul in grupele Ligii Campionilor cu Polonia Varsovia. In 2002 castigam titlul in ultima etapa, asa cum il pierdusem in 1999. Apoi un nou esec in Liga, cu Brugges. Si din nou pierdem titlul in 2003, dar castigam Cupa. In 2004 eventul. Cuplul Niculescu-Danciulescu intra in istorie. Andone creeaza o echipa puternica, iar dupa esecul previzibil cu super puternica Manchester United, eliminam in Cupa UEFA pe Sahtior Donetk. In sezonul urmator invingem pe Everton cu 5-1, o victorie de neuitat. In 2006 vine Rednic. Asteptarile sunt mari, dar pornim cu putine sanse in sezonul 2006-2007.Si totusi...Dinamo CASTIGA ! Cainii rosii sunt pentru a 18-a oara campioana. Jocul foarte bun, spiritul de lupta si valoarea jucatorilor au adus un traseu foarte bun si in Cupa UEFA. Rand pe rand, obtinem victorii cu Skoda Xanthi, Besiktas si Leverkusen. In primavara europeana, dupa 17 ani pierdem din nou in fata portugheziilor de la Benfica. PREZENTUL E LAZIO! Indiferent de ceea ce se va intampla deseara, Dinamo va ramane in sufletul meu! Daca vom invinge si ne vom califica in grupele Ligii Capionilor, va fi una din cele mai frumoase seri din istoria alb-rosie, daca nu vom izbandi o vom lua de la capat. E finalul unei batalii, dar dragostea pentru Dinamo va dainui toata viata. HAI DINAMO!!!

POETI DISPARUTI

SONETUL CCXXIX, de VASILE VOICULESCU Nu-ţi spun nici un adio cum n-ai mai exista... Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine... Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine... Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta; Las ochii falşi luceferi, şi iau privirea dragă, Las buze reci de idol şi iau sărutul lor, Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă, Fur neagra avalanşă de par când se dezleagă, Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor... Zvârl inima stricată ce-ţi schioapătă alene, Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri - Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene- Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

FOTBALUL

Semnat de MARIA ANDRIES in GAZETA SPORTURILOR, marti, 21.08.2007, “Ăsta-i fotbalul”, a sintetizat Andone capetele sparte şi oasele rupte din meciul cu Steaua. Ăsta-i fotbalul? Chiar ăsta să fie? Atunci înseamnă că şi morţii de pe Heysel sînt fotbalul, şi glonţul din pieptul lui Escobar e fotbalul, şi scaunul cu rotile în care trăieşte jandarmul Daniel Nivel e fotbalul. Şi focurile de pistol trase pe stadioanele din Turcia sînt fotbalul, şi cuţitul băgat în Lee Dyson, consultant financiar, suporter al lui Leeds, fotbalul e şi cărămida care i-a zdrobit capul poliţistului Filippo Raciti, 38 de ani, după meciul Catania - Palermo. Şi lanţurile lui Tweety sînt fotbalul, şi bătăile de la meciurile lui Dinamo sînt fotbalul, şi scandările rasiste ale lazialilor sînt fotbalul. Şi bodyguarzii lui Şimota sînt fotbalul. Şi încă, şi încă. Dacă ne place să generalizăm, să generalizăm. Orice formă de violenţă e fotbalul. Mineriadele sînt fotbalul, războiul din Vietnam e fotbalul, atacurile de pe 11 septembrie sînt fotbalul, bombele din Irak sînt fotbalul, războiul civil din Balcani e fotbalul. Dacă ce i-a făcut Semedo lui Pleşan e fotbal, atunci toate astea de mai sus sînt fotbal. Jos mîinile de la ochi, domnule Andone! Priviţi realitatea în faţă, bărbăteşte! Şi mai răspundeţi o dată: ăsta-i fotbalul? Ăsta să fie fotbalul? ”

COMENTARIUL LUI ADRIAN SPARTAN -Despre misoginism si feminitate

Sunt foarte putini ziaristi care scriu cu adevarat despre fotbal, iar Maria Andries este poate singura ziarista care reuseste sa se ridice la nivelul celor foarte putini. Citind articolul ei am ramas impresionat de viziunea corecta asupra fenomenului.Nu am fost deloc surprins insa, atat timp cat ziarista m-a obisnuit cu articole foarte relevante si relevatoare. Curajoasa si cu un excelent simt al umorului, Maria Andries scrie foarte bine despre fotbal. Aceasta este insa parerea mea, iar ea nu coincide cu a multora, asa dupa cum am constatat citind comentarile lasata pe blog-ul Gazetei referitoare la acest articol. Mustind a smecherie damboviteana (gen: Fetitzo, iar bati campii..!!), a dispret fata de profesiunea celei ce scrie( gen: Mai bine du-te la cratita, ca la scris esti de rahat..) sau fata de capacitatea unei femei de a vorbi in cunostinta de cauza despre fotbal ( gen: Femeile nu au ce cauta in fotbal, fiindca nu inteleg sportul asta..), aproape toate comentariile erau negative. Nu vreau sa vorbesc aici insa despre articolul Mariei Andries. Asa cum am spus imi pare corect, fiindca daca Andone chiar crede cu adevarat ca “Asta e fotbalul!” si nu doar o latura negativa a lui, nu ar mai exista regulamente care sa sanctioneze faulturile. Daca doar atat e fotbal, atunci Andone nu merita sa fie antrenor. Fotbalul e insa mult mai mult, iar mesajul articolului cred ca e tocmai acesta. Si.. ma repet, e corect! Ceea ce cu adevarat m-a surprins e rautatea care se regaseste in peste 90% din comentarile facute de asa-zisii “cititori”. Nu inteleg mare lucru din ce scrie domnisoara ziarista, dar se incapataneaza sa o injure doar fiindca e o femeie care scrie despre fotbal. De ce? Chiar e rau ca femeile incep sa profeseze in domenii care pana de curand pareau apanajul barbatilor? Chiar iti trebuie mai mult decat o minte lucida, talent, cunostinte si doi ochi pentru a putea vorbi despre fotbal? Desi lucrurile sunt mult mai complexe si nu se pot clarifica in cateva randuri, incerc sa dau cateva posibile explicatii, desigur fara a exclude altele. Forta femeii este feminitatea. In jurul feminitatii graviteaza atat interesul femeilor, cat si al barbatilor. Constiente de acest “dar divin” femeile au cucerit dintotdeauna pe insasi cuceritorii lumii. Barbatii construiau orase, cucereau pamanturi, purtau razboaie. Unii se nasteau regi, altii deveneau filozofi. Si unii, si ceilalti insa deveneau la un moment dat simpli cuceriti. Uneori femeia ii transforma in arme, pentru Ea barbatii deveneau rivali. Unii isi foloseau forta, altii puterea, altii intelepciunea pentru a fi alaturi de o femeie. Ce isi foloseau insa femeile pentru a-i face pe barbati atat de combativi? Din punctul meu de vedere, doar feminitatea. In ultimul timp, feminitatea inceteaza a mai fi o arma. Femeile se bazeaza tot mai mult pe armele ce apartineau altadata de drept barbatilor: forta, puterea, intelepciunea. Sperand insa sa devina “ egalele” barbatilor, ele isi parasesc propria lor matca, cea fireasca. Obsedate de a face ce fac barbatii, uita sa fie cu adevarat femei. Un corp superb nu e de ajuns, daca nu e dublat de feminitate, finete si farmec. Uneori nu e nici necesar. Maria Andries e o ziarista excelenta si are tot timpul in fata ei ca sa devina una remarcabila. Dar profesia pe care si-a ales-o ostructioneaza accesul cititorilor-barbati la feminitatea ei. Si astfel pare antipatica. Misoginismul e o simpla reactie la pierderea feminitatii, pierdere resimtita atat de femei, cat si de barbati. Din pacate, barbatii o resimt paradoxal mai dureros decat femeile, care par sa nu o constientizeze indeajuns. Sperand la un statut egal barbatului ele risca sa nu mai cucereasca, ci dimpotriva sa piarda. Si o data cu ele vom pierde si noi, barbatii.

VERBA VOLANT (2)

INTOARCERE Regretul…Poate singura legatura mistica prin care omul modern retraieste emotional clipa alungarii primordiale din paradis sperand, in zadar, retrairea intimitatii originare a primilor oameni cu Absolutul-Divin. SLABICIUNE Uneori, oameni lipsiti de valoare ne fac sa visam. Alteori, oameni mareti ne trezesc.Ii iubim pe primii si ne indepartam de ceilalti. EU Sunt ceea ce am fost. Nimic mai mult si probabil mai putin, iar prezentul nu e decat o constanta aducere aminte.Pana si banalitatile de ieri par astazi nepretuite clipe prin care sufletul meu se umple de fericire. ATEU Cand credinta inceteaza, omul moare. Se stinge spiritual, sucomband in propria-si vanitate.Nu traieste decat fizic, in neantul unei existente efemere. Ratiunea invinge, dar el e pe veci un infrant. SIMTIRE Ce simt? …multa tristete, haos, viciu, dar si speranta, credinta, apoi deznadejde, orgoliu, iubire si ura, niciodata ignoranta…doar regret.

CINEMA PARADISO (2)

FILMELE LUNII ...august 2007 1. HABLE CON ELLA ( productie Spania, 2002 ) R: Pedro Almodovar 2. A VERY LONG ENGAGEMENT ( productie Franta, 2004) R: Jean-Pierre Jeunet 3. FULL METAL JACKET (productie SUA, 1987) R:Stanley Kubrick 4. THE LIVE OF DAVID GALE (productie SUA, 2003) R: Alan Parker 5. MONTY PYTHON’S THE MEANING OF LIFE (productie Anglie, 1983) R: Terry Jones 6. DANCER IN THE DARK ( productie Danemarca / Franta, 2000) R: Lars von Trier 7. NO MAN’S LAND ( productie Bosnia&Hertegovina, 2001) R: Danis Tanovic 8. O BROHER, WHERE ART THOU? (productie SUA/Anglia, 2000) R:Joel Schumacher 9. U TURN (productie SUA, 1997) R: Oliver Stone 10. TAXIDERMIA (productie Ungaria, 2006) R:Gyorfy Palfi

De vorba cu Precinu' ( 2 )

Motto: PIERDEREA DE TIMP ESTE CEA MAI IREPARABILA SI TOCMAI EA ESTE ACEEA CARE PRICINUIESTE CEA MAI PUTINA NELINISTE. (Oxenstierna) Contele Axel Gustafsson Oxentierna, cancelar al Suediei in secolul al XVII-lea si sfetnic al monarhilor suedezi Gustav Adolf si Christina in perioada de maxima dezvoltare a Suediei medievale este renumit de asemenea pentru inteligenta si cultura sa. Cel ce incepea o scrisoare catre fiul sa “Priveste, fiule, cu cat de putina inteligenta e guvernata aceasta lume..”este autorul unor maxime si aforisme celebre, pentru care este mult mai cunoscut astazi decat pentru influenta sa politica, remarcabila de altfel. Precinu’, desi mai putin cunoscut decat Oxentierna, nu face parte din cei foarte multi pentru care pierderea ireparabila a timpului este acceptata linistit, ca o stare de normalitate ce nu merita a fi pusa sub semnul intrebarii. Mereu in cautarea unor motivatii culturale, Precinu’ urmareste TVR Cultural, in preajma colegilor de serviciu, fani declarati ai Etno TV sau OTV, incercand sa le ofere o alternativa prea putin acceptata de acestia. Atunci cand e in drum spre o banca pentru plata unei rate sau a unei facturi, Precinu’ ia cu asalt toate librariile neezitand sa ocoleasca pentru a avea acces la cat mai multe, dupa principiu “o plata, cel putin trei librarii “. Precinu’ citeste Andrei Plesu, cate un articol pe zi, fiindca dupa spusele lui: ” Asa ma pot bucura mai mult timp de maretul Plesu..”El vizioneaza filme de arta, asculta muzica underground ( si aceea tot “arta”), adora discutiile cu prieteni pe teme filosofico-existentiale si e revoltat ca nu mai poate vedea emisiunea lui Liiceanu si Plesu de pe Realitatea TV(care ca orice emisiune culturala este scoasa din grila de programe fiindca se urmareste ratingul).Precinu’ este cuprins de tristeti apasatoare atunci cand moare un om de cultura apreciat de el si nu ezita sa regrete profund si sa se invinovateasca pentru ca nu a receptat mai mult din opera celui disparut. Traind permanent in aceasta fervoare culturala, el devine uneori obsedat de momentele in care, dupa aprecierea sa “pierde timpul”. Cred ca toata viata inseamna o pierdere a timpului. Sau dimpotriva, intreaga existenta poate fi un timp daruit de Divinitate. Existenta este asadar oferita, viata insa presupune mai mult decat atat. Un om poate fi om chiar daca nu face nimic din ceea ce face Precinu’. Si atunci intreaga sa existenta inseamna o pierdere de timp? Iar daca citesti, scrii, urmaresti emisiuni culturale, ai discutii filosofice traiesti cu adevarat? Nu e tot o pierdere de timp, chiar daca poate mult mai productiva din punct de vedere intelectual? Fireste ca ceea ce pentru cineva reprezinta o pierdere de timp, pentru un altul poate insemna bucuria vietii. Dar eu cred ca indiferent ce am face, pierdem timpul. Simplu fapt ca avem mereu regrete, unele coplesitoare, arata ca am pierdut la un moment dat timpul, alegand gresit. Iar aceasta stare e permanenta.Chiar si faptul ca ne punem problema pierderii timpului e in sine un timp pierdut. Acceptand aceasta un om isi accepta de fapt propria sa existenta- un nimic in calea Timpului. Si poate tocmai asta il face pe Precinu’ sa isi puna intrebari asupra felului in care traieste si “pierde timpul”. E greu sa accepti, inconjurat de gandirea celor ce au schimbat lumea prin arta si cultura ca esti un simplu om. Mai atent la anumite lucruri decat multi altii, dar totusi un om. Nu vreau insa sa las o impresie gresita, negativa. Omul are posibilitati de a depasi Timpul, de a fi mai mare decat Vremea lui. La mijlocul unul an in care Raiul s-a deschis pentru Teoctist, Octavian Paler, Gil Dobrica, Ingmar Bergman, Adrian Pintea, Michelangelo Antonioni sau Florian Pittis ( si am enumerat doar pe cativa din cei ce ar merita amintiti aici), se poate spune ca exista si exemple de oameni ce nu au pierdut vremea. Ei transcend timpul. Pentru ei, pentru cei ce nu au pierdut timpul, merita cu adevarat sa traim. Chiar daca pierdem timpul.

PLEDOARIE PENTRU CINEMATOGRAF

PLEDOARIE PENTRU CINEMA Cine nu a vazut niciodata filmul « Cinema Paradiso » a lui Giuseppe Tornatore e un om ce a pierdut doua ore de emotie si sublima incarcatura spirituala. Cine a vazut acest excelent film o singura data si reuseste sa reziste fara a-l revedea, are sau o sensibilitate la limita patologicului, care nu ii permite sa se transpuna din nou in pielea personajului sau nu e deloc sensibil, lucru mult mai des intalnit in acest inceput de mileniu. Cine insa reuseste sa inteleaga mesajul deloc abstract al peliculei, va fi cuprins in mod cert de dorinta launtrica de a relua bucuria primei vizionari, urmand aceleasi trepte ale trairii unui film de o rara expresivitate sufleteasca. Sper sa fi trezit interesul celor ce nu au vazut inca acest film, sa le fi creat motivatia de a-l viziona si sunt sigur ca (unii) vor intelege apoi de ce am inceput astfel acest articol. Pentru ceilalti va fi poate mai usor, poate imposibil. Oricum, un lucru evident se intampla cu o intensitate tot mai mare in ultimul timp: prezenta tot mai scazuta a oamenilor din salile de cinema. Iar aici, fireste, ma includ si pe mine. Imi amintesc ca in perioada adolescentei, in anii ’90, mergeam frecvent la cinematograf, in micutul oras de provincie in care locuiam. Era o distractie saptamanala in care se impletea fericirea de a fi acolo cu o fata care trezea primii fiori ai dragostei si bucuria de a viziona un film interesant. Fiindca multe din filme erau cel mult interesante. In timp am observat insa ca devin mai exigent, ca manifest un interes aparte pentru anumite genuri de filme, ca unii actori ma incantau prin performantele lor de pe ecran, ca incepeam sa fiu interesat de anumite nume de regizori s.a. Era poate o maturizare a cinefilului din mine, lucru pe care l-am constientizat in anii facultatii, la Cluj-Napoca. A fost o perioada in care mergeam de 3-4 ori pe saptamana la Cinema, gratie posibilitatilor oferite de un oras cultural precum cel din inima Transilvaniei. In ultimii ani insa lucrurile s-au schimbat si poate ca randurile de fata sunt scrise dintr-un sentiment de vinovatie fata de interesul meu tot mai scazut de a merge la cinematograf, coroborat paradoxal (sau poate nu!) cu faptul ca vizionez zeci de fime in fiecare luna. Iar daca vinovatia e interpretabila, regretul e o certitudine. Imi pun asadar intrebarea in ce masura pot pleda pentru intoarcerea publicului in salile de cinema atat timp cat chiar eu sunt un contraexemplu in acest sens? Fireste nu e tocmai usor, dar simplul fapt ca inteleg ca problema e a mea si nu a societatii actuale e un inceput. Mult prea adesea si mult prea usor incercam sa ne justificam prin exemplele de langa noi, neoferind celorlati posibilitatea de a ne gasi pe noi ca exemplu.E adevarat, un film aparut in cinematografele din Statele Unite sau din Europa, este accesibil pe internet in ziua imediat urmatoare. E adevarat ca e mai usor, mai confortabil sa vezi un film pe DVD, acasa sau cu prietenii. E adevarat ca exista astazi o multime de posibilitati de ati petrece timpul liber si ca lumea are tot mai putin timp liber. Si totusi e atat de adevarat ca am uitat foarte usor ceea ce ne facea altadata atat de fericiti. Asa incat inchei cu o promisiune pe care mi-o fac mie insumi: Voi retrai din nou, mai des ca in ultimii ani, bucuria de a vedea filme la cinematograf. Si sper sa nu fiu singurul. Va astept la Cinema! schiţă de ADRIAN SPARTAN 04:18:00 Ştergere Editare Vizualizaţi POETI DISPARUTI

POETI DISPARUTI

VISUL MEU, de Paul Verlaine Prin straniu-mi vis, adesea, îmi trece surâzând Femeie neştiută ce-aş vrea să-mi fie dragă, Şi să-i fiu drag, şi firea să-şi schimbe când şi când Şi totuşi, neschimbată, cu drag să mă-nţeleagă. Căci mă-nţelege tainic, şi sufletu-mi plăpând Spre ea nu mai purcede cu mistice cuvinte; Ea singură, pojarul pe fruntea mea fierbinte Mi-l răcoreşte gingaş cu ochii ei, plângând. E brună? Blondă? păru-i e foc de auroră? Nu ştiu. Numirea-i însă e dulce şi sonoră, Cum poartă-nvinşii vieţii, în dureros secret. Privirea-i de statuie contemplă de departe, Şi-n vocea-i calmă, gravă, se modulează-ncet Chemări de glasuri scumpe care s-au stins în moarte.

OBIECTIV SI SUBIECTIV (3)

Ce se poate spune despre un meci pe care il pierzi in 3 minute? E evident ca orice aspect al fotbalului poate fi analizat si diagnosticat.Da, diagnosticat. Cuvantul imi pare adecvat momentului actual prin care trece Dinamo, boala fiind evidenta. Semnele ei s-au insinuat la meciul de Supercupa cu Rapidul, iar Vasluiul nu a facut decat sa confirme ca organismul alb-rosu e slabit. Dinamo “se cauta”, asa dupa cum spune Cornel Dinu, formulare potrivita in general starii de lucruri din fotbalul romanesc. Problema este ca trebuie “sa se gaseasca”cat mai repede, meciul cu Lazio putand aduce salvarea.Depinde doar de baieti ca aceasta sa fie o idee si nu o masina cu cruce rosie. Hai Dinamo!

Parasiti de Zeita Fortuna

Nici de aceasta data nu am avut noroc. Poate asa ne este scris noua, dinamovistilor, sa razbim doar prin lacrimi si sudoare. Mereu ne este harazita calea cea mai grea, mereu luptam impotriva celor mai puternici. E un destin ce ne pregateste an de an pentru razboaie imposibil de castigat. Si totusi, sa fim optimisti ! Lazio e o echipa de traditie, valoroasa si supermotivata. Dubla campioana a Italiei (in 1974 si 2000), castigatoare a Cupei Cupelor si a Supercupei Europei in 1999, una dintre cela mai puternice echipe ale Italiei. Putea insa sa fie si mai rau, daca ne gandim la Liverpool, Valencia sau Arsenal. Dar si mai bine: Levski, Besiktas sau Kiev. Italienii au un lot interesant, cu multi jucatori straini. Balotta e veteranul din poarta lazialilor( are 43 de ani!!!, rezerva fiind Carrizo), iar in aparare argentinianul Scaloni, o proaspata achizitie, brazilianul Cribari, sarbul Kolarov si italienii Belleri, Zauri si Stendardo se lupta pentru titularizare. Mijlocasii sunt un conglomerat de stiluri si natiuni: elvetianul Behrami, belgiano-concolezul Mudingayi, argentinianul Ledesma, ivoriano-italianul Manfredini, francezul Mehdi si italienii Mauri, Mutarelli si Baronio. Atacul e in grija macedonianului Pandev, italienilor Simone Inzaghi si Rocchi, nigerianului Makinwa si albanezul Tare. Sa nu ne ametim cu apa rece, va fi greu, poate nu la fel ca atunci cand am intalnit pe Manchester Utd, dar sigur mai greu decat cu Brugges sau Benfica. Insa se poate! Cu aceasta credinta sa pornim spre grupele Ligii Campionilor: vom invinge Lazio Roma si gloria va fi a spartanilor! *Cu 2 zile inainte de tragerea la sorti un prieten mi-a spus:”Va fi Lazio.”Acum il astept sa-mi spuna si cine se va califica. Dudule, ce zici?

ZIUA NEAGRA A CINEMATOGRAFIEI EUROPENE

Cineastul italian Michelangelo Antonioni, in varsta de 94 de ani, a incetat din viata luni, 30.07.2007. Cea de-a saptea arta ii datoreaza lui Antonioni filme precum: "Aventura", "Noaptea", "Eclipsa", "Desertul rosu", "Blowup". S-a nascut la 29 septembrie 1912, in Ferrara, intr-o familie mic burgheza. La Bologna a studiat Economia si Comertul, in timp ce picta si publica articole de critica intr-un ziar local. In 1939 s-a mutat la Roma, unde a lucrat pentru publicatia "Cinema" (editata de fiul lui Benito Mussolini) si a studiat regia la scoala de film. Adept al neorealismului, filmele lui Antonioni ii reflecta radacinile burgheze, precum in pelicula sa de debut "Cronaca di un amore" (1950) sau in "La Signora senza camelie" (1953) sau "Le Amiche" (1955). De un mare succes s-a bucurat trilogia "L' Avventura" (1960) - "La Notte" (1961) - "L'Eclisse" (1962), filmele aducandu-i numeroase premii, printre care Leul de Aur si Palme D'Or. Succesul repurtat i-a permis cineastului sa lucreze in strainatate: in Anglia a turnat "Blowup" (1966), iar in Statele Unite , " Zabriskie Point" (1970). Hotii i-au furat Oscarul primit pentru intreaga cariera, din apartamentul sau de la Roma, in perioada sarbatorilor de Craciun din 1996. In 1985 a suferit un atac cerebral, in urma caruia a ramas partial paralizat si incapabil sa vorbeasca. Asta nu l-a impiedicat ca, in 1986, sa se casatoreasca a doua oara, cu Enrica. Abia zece ani mai tarziu a mai scos un film, "Al di là delle nuvole" (1995), regizat impreuna cu cineastul german Wim Wenders.

A murit INGMAR BERGMAN

ERNST INGMAR BERGMAN('bær:jman în suedeză) (născut în 14 iulie 1918, Uppsala, Suedia - 30 iulie 2007, Fårö, Suedia) a fost un regizor suedez de teatru şi unul dintre cei mai influenţi regizori de film ai celei de-a doua jumătăţi a secolului 20. BIOGRAFIE: Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutheran de descendenţă daneza, Erik Bergman (care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei şi Karin (născută Åkerblom). Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezenţa a diferite imagini şi discuţii pe teme religioase. A fost crecut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracţiuni". Bergman a urmat Stockholm High School şi ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar şi cursuri de literatură ale Universităţii din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracţiei sale puternice către film şi teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural" pe la începutul anilor 1930. Filmele sale tratează exact întrebări fundamentale existenţiale de moralitate, singurătate şi credinţă; tinzând în acelaşi timp spre simplitatea şi claritatea directă a vieţii, opusă stilizării, metaforizării şi alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobişnuit de sofisticat şi complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotaţii multiple, între care cele existenţialiste şi de avant-garde sunt predominante. FILMOGRAFIE: Criză • Un vas spre India • Vară cu Monica • Zâmbetele unei nopţi de vară • Al şaptelea sigiliu • Fragii sălbatici • Magicianul • Primăvara virgină • Printr-o sticlă întunecată • Lumină de iarnă • Tăcerea • Toate aceste femei • Persona • Ora lupului • Skammen • Procesiunea • Pasiunea Annei • Atingerea • Strigăte şi şoapte • Scene dintr-o căsnicie • Flautul fermecat • Faţă în faţă • Oul şarpelui • Sonata toamnei • Din viaţa marionetelor • Fanny şi Alexander • Faţa lui Karin • După repetiţie • În prezenţa unui claun • Sarabanda

VERBA VOLANT...

REGRET Sunt destule momente ce par sa ne apropie de ceea ce nu am putut intelege la timpul potrivit.Aparenta inselatoare a unei prelungiri in timp, acordata de astre si refuzata de oameni…Orgolii si neputinte ce pot transforma imagini, dar niciodata suflete. VIATA Ne nastem fara voia noastra, murim cate putin in fiecare clipa si intelegem tarziu, prea tarziu, ceea ce am simtit odata. Traim monoton, pervertind emotii si creand iluzii. ABIS De ce credem in altii mai mult decat in noi?.. Poate fiindca ne e mai usor sa iubim decat sa intelegem sau mai usor sa criticam decat sa acceptam.. MOARTE Sperand nechibzuit in absolut, intelegand prea putin din ceea ce traim, purtand mereu in suflet farame din sublimul unei vieti deja pierdute… Murim. Si atat. TRAIRE Nu sperati la ceea ce puteti avea, nu credeti in ceea ce puteti vedea, nu iubiti ceea ce puteti intelege…Feriti-va de adevaruri care nu dor!

OBIECTIV SI SUBIECTIV (2)

“Cum ar fi aratat Dinamo cu Ropotan si Cristea in teren din primul minut?”Aceasta era intrebarea mea, retorica si deloc hamletiana, dupa meciul din Supercupa, cu Rapidul. Ei bine, am aflat cu totii incepand cu minutul 20 al meciului de la Buzau, de aseara. Fiindca doar douazeci de minute a rezistat titularul postului de mijlocas defensiv al « cainilor rosii », Andrei Margaritescu, pana sa fie schimbat cu Adrian Ropotan. Sunt un sustinatorul al tuturor tinerilor produsi la tineretul lui Dinamo.Cred ca toti cei cu adevarat talentati trebuie sa fie promovati in prima echipa.Bineinteles ca acest lucru trebuie facut in mod inteligent, acordand atentie rezultatelor, dar tinand cont mereu ca marile glorii ale alb-rosilor s-au format mereu acolo, in Groapa, in umbra altor glorii. Viata pulseaza in Stefan cel Mare de aproape 60 de ani, nascand mereu orgolii.Iar cei ce au crescut cu Dinamo in sange stiu cel mai bine sa lupte pentru istorie si culori. Dinamo a invins greu la Buzau. Gloria a demonstrat ca e o formatie cu potential, imbinand dorinta tinerilor cu experienta celor trecuti prin focul primei divizii, precum Gurita, Paleacu, Ion Viorel sau Suleap. Faza golului marcat de Iovita a aratat o constructie inteligenta, curajoasa, plina de elan, iar executia a fost perfecta. Dinamo si-a revenit prin golul senzational al lui Cristea, voleu perfect de la 25 de metri, iar dinamovistii au continuat sa joace un fotbal bun, in fata unei echipe gazda sustinuta de un public cald, poate prea cald uneori..Claudiu a reusit sa aduca avantajul pe tabela, in a doua repriza. Lovitura libera perfecta, marca Niculescu. Avantaj minim, pastrat pana la final, printr-o buna organizare defensiva. Un scurt comentariu despre adversarii traditionali. Steaua a invins chinuit, cu largul concurs al arbitrilor. Rapid, de asemenea. Craiova a invins clar, fara dubii. In rest, numai de bine.Mai stiti alti adversari traditionali ? Argesul si Petrolul sun in divizia B...Altii ? ...Poli Timisoara ? Ei sunt adversari traditionali pentru UTA ..Iar UTA putea invinge la Vaslui. P.S. Din nou incidente, intre fanii cainilor si jandarmi.Cine a provocat si cine au fost provocatii nu cred ca are o foarte mare importanta.Un lucru e clar, cred eu : intre foarte prostii din randul fanilor si prea prostii jandarmi cale de mijloc nu exista. A incerca sa le intelegi prostia inseamna sa te pui in locul lor. Iar pentru unii acest lucru este imposibil.

CINEMA PARADISO..iulie 2007

1. CALIFORNIA DREAMIN’ (productie Romania, 2007) R : Cristian Nemescu 2. DAS LEBEN DER ANDEREN (productie Germania, 2007) R : Florian Von Donnersmark) 3. IL POSTINO ( productie Italia / SUA, 1994) R: Michael Radford 4. GOOD BYE, LENIN ! ( productie Germania, 2003) R: Wolfgang Becker 5. DOGVILLE ( productie SUA, 2003) R : Lars von Trier 6. BABEL ( productie Franta / SUA / Mexic, 2006 ) R : Alejandro Gonzalez Inarritu 7.BRAZIL ( productie Anglia, 1985) R : Terry Gilliam 8.Y TU MAMAN TAMBIEN ( productie Mexic / SUA, 2001 ) R: Alfonso Cuaron 9.MULHOLLAND DRIVE ( productie Franta / SUA, 2001) R : David Lynch 10. A GOOD WOMAN ( productie Anglia, 2004) R: Mike Barker *Cu multumiri Precinului care a oferit spre vizionare filme de mare calitate.

OBIECTIV si SUBIECTIV

« De la sublim la ridicol nu e decat un pas » Acestea sunt cuvintele care au oglindit cel mai bine finalul campaniilor lui Napoleon, sfarsite la Waterloo, cuvinte ce mi-au venit in minte aseara, la finalul executarii penaltyurilor in urma carora s-a decis castigatoarea Supercupei Romaniei- 2007. Dinamo a intrat pe teren aureolata de imaginea echipei imbatabile din sezonul trecut, echipa a carui golgheter inscrisese de patru ori in Giulesti, cu doar cateva luni in urma. O echipa care adusese alaturi de eroii ce au castigat campionatul nume precum Oprita, Zicu, Nastase, Chiacu, Stoican si care parea pe hartie mai puternica. Rapidul, cautand o noua formula de joc, cu un sistem schimbat prin venirea noului antrenor Bergodi, parea sa aibe sansa a doua. Meciul a aratat insa ca a confirma e din nou mai dificil decat a surprinde. Dinamo a surprins prin echilibru si constanta in campionatul trecut, dar are misiunea de a confirma in acest sezon, prin realizarea eventului si accederea in grupele Ligii Campionilor. Aseara insa a confirmat doar adevarul cuvintelor de la inceput, acoperindu-se de ridicol. Duritatea celor spuse acum nu se doreste a avantaja opinia exprimata de Vasile Turcu( de altfel acesta nu poate fi nici macar banuit ca ar putea emite opinii, fiind dezavantajat clar la capitolul intelectual), dar e un semnal de alarma pentru ceea ce urmeaza. Dinamo a jucat previzibil, lent, fara cursivitate. Vedetele de la care se asteptau goluri au ratat si s-au intrecut in individualism.Niculescu putea inscrie de mai multe ori, dar a preferat sa se tavaleasca in careu ca si cum in iarba de la picioarele lui Coman l-ar fi asteptat proaspata sotie. Zicu a aratat ca atunci cand nu vrea, nu joaca nimic, indolent si capricios ca in atatea alte ocazii. Danciulescu a inscris golul egalizator, astfel facandu-si intr-un tarziu simtita prezenta pe teren. Bratu a jucat doar pentru el, parca neintelegand termenul de « joc de echipa »,.Apararea a functionat satisfacator in schimb, fiind singurul plus al cainilor, cu exceptia numita George Blay, probabil un candidat serios la tiltlul neoficial de cel mai lent fundas lateral al universului. Despre Rapid mi-e greu sa vorbesc, insa Bergodi si-a asezat perfect echipa in teren si si-a mobilizat foarte bine jucatorii. Rednic a introdus o echipa in care toti am crezut la inceput, dar pe parcurs am fost surprinsi. Bratu a fost scos, desi Zicu era inexistent, Ropotan a aratat ca e in forma inlocuindu-l cu succes pe lipsitul de vlaga Margaritescu, iar Cristea a centrat perfect la gol. Intrebare: cum ar fi jucat Dinamo cu Ropotan si Cristea din primul minut ? Nu stiu, dar sigur ar fi aratat mai echilibrata. In rest, sa speram ca nu vom mai trai in acest sezon alte infrangeri in fata rivalilor. Sufletul unui dinamovist nu poate trai prea multe astfel de umilinte.

Ion Minulescu -------------------------------------------------------------------------------- Acuarelă În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de-atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare Par păpuşi automate, date jos din galantare. În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuare Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând În gând Cadenţa picăturilor de ploaie, Ce coboară din umbrele, Din burlane Şi din cer Cu puterea unui ser Dătător de viaţă lentă, Monotonă, Inutilă Şi absentă... În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Un bătrân şi o bătrână - Două jucării stricate - Merg ţinându-se de mână...

DE CE SPARTAN?

7 aprilie 2007..Stadionul Ghencea..Claudiu Niculescu inscrie al treilea gol al dinamovistilor..Cainii conduc cu 3-0.Si e doar prima repriza. Fanii rememoreaza ca ultima victorie in campionat impotriva Stelei, in 1989, a fost consfintita cu acelasi scor…Entuziasmul ajunge la cote parca neegalate la nici un alt meci al alb-rosilor..Si dintr-o data se aude din mii de piepturi, corul prelung al vocii peluzei.. « Cineeeeeee suuuuuntem ?.. » Surpriza este insa totala atunci cand , cateva secunde mai tarziu, aceleasi glasuri se aud razboinic, imitand strigatele luptatorilor spartani de la Termopile din filmul ce rulase cu cateva zile in urma in cinematografele din Romania : « ..AUH !AUH !!AUH !!! » Marturisesc ca mi-a placut strigatul si cred ca suporterii au fost foarte inspirati in alegerea sa.Spiritul dinamovist s-a evidentiat mereu prin darzenie si sacrificiu.In Stefan cel Mare au fost mereu iubiti jucatorii care au luptat pana la epuizare pentru gloria culorilor clubului. Ceea ce m-a facut asadar sa numesc blog-ul Adrian Spartan este dragostea pentru Dinamo. Totusi, multi dintre cei ce au vazut filmul « 300. Eroii de la Termopile » al regizorului Zack Snyder au ramas cu o imagine gresita asupra adevarului istoric, sursa de inspiratie a productiei americane. In cele aproape doua ore, filmul imagineaza o lupta eroica intre fortele binelui, reprezentate de « aparatorii democratiei », spartanii condusi de regele Leonidas si persii, reliefati intr-un mod cu totul fals, ca niste brute barbare, dezumanizati si insetati de sange. Practic, in afara de numele regelui persan- Xerxes, intreaga imagine a persilor este construita de regizor intr-o maniera ce poate fi catalogata din punct de vedere artistic ca fictiune, iar din punct de vedere istoric ca fiind o ignoranta grosolana. In schimb, in ceea ce ii priveste pe spartani filmul intensifica la maxim calitatile acestora, transformandu-i in exponenti ai civilizatiei si aparatori ai democratiei grecesti.Chiar daca nu in aceeasi masura ca in cazul persilor, realizatorii induc si aici o imagine gresita. Situata in peninsula Peloponez, Sparta era unul dintre orasele-state (polisuri) grecesti ale Greciei antice. Statul spartan este primul exemplu de stat militarist, intreaga existenta a unui barbat spartan fiind dedicata razboiului. Nou nascutii prea fragili sau bolnavi erau omorati (aruncati in Kaiada, o prapastie de pe muntele Taygetos), societatea spartana avand nevoie doar de cei sanatosi, capabili sa faca fata unei vieti dedicate razboaielor. Cand copilul spartan ajungea la varsta de 7 ani, era luat de langa mama sa si introdus in lumea educatiei si pregatirii militare. Dispretuind arta si filosofia, atat de celebrele repere ale Atenei, spartanii isi construisera o societate care se baza pe cultura militara, caracterizata prin atrocitati permise si sprijinite de catre spartani impotriva periecilor si hilotilor (populatiile preelene pe care cucerisera si le stapaneau spartanii). Femeile nu reprezentau pentru spartani, contrar celor prezentate in film, decat mijlocul de a asigura perpetuarea castei lor militare, relatiile nefiresti (homosexuale) fiind intalnite frecvent in randul barbatilor obisnuiti de copii cu spiritul de camaraderie impus de societatea razboinica a Spartei. Razboinici de temut, spartanii nu au oferit asadar culturii antice nimic care sa-i apropie de vecinii lor atenieni sau de civilizatiile orientului (inclusiv, cea persana).E cu totul falsa si premisa enuntata de film, anume ca spartanii ar fi luptat pentru civilizatie si democratie. Adevarata « masina de razboi », spartanul lupta fiindca acesta era scopul vietii sale, pentru asta se antrenase intreaga sa existenta, fara a urmari idealuri sau teluri inalte.A ucide inainte de a fi ucis, asta era toata filosofia spartanului. Iata asadar cat de deformata este istoria in filmul lui Snyder si din pacate si in multe alte productii cinematografice americane(si nu numai). E firesc deci sa explic de ce « spartan » si totusi niciodata cu adevarat « spartan ».

"Comunistul-turnator de ieri, meseriasul-mediu de astazi"

Sunt unul dintre tinerii care privesc cu nedisimulata admiratie spre intelectuali ca Andrei Plesu sau Gabriel Liiceanu. Urmaresc cu interes orice emisiune de televiziune la care sunt invitati, le citesc cartile, incerc sa-i fac si pe alti prieteni sa perceapa calitatea spirituala a celor doi oameni de cultura pe care eu ii consider purtatorii traditiei filozofice ce coboara din Nae Ionescu pana azi. Fara sa fiu intru totul de acord cu unele dintre optiunile lor fata de anumiti oameni politici, imi afirm neconditionata apreciere fata de luciditatea perfecta a judecatii lor.O societate ideala s-ar pleca in fata unor oameni de talia discipolilor lui Noica si nicidecum nu ar trambita ode la adresa unora ca Gigi Becali sau Vadim Tudor. Dar asta e o alta discutie. Cand in urma cu o saptamana, invitat la emisiunea lui Robert Turcescu, Gabriel Liiceanu sustinea importanta unei legi a lustratiei, marturisesc ca am fost surprins nu atat de idee, cat de vehementa cu care se discuta despre o problema care dupa 17 ani de capitalism imi pare ca nu ar trebui sa ocupe un loc insemnat pe agenda publica. Recunosc insa ca, un eveniment din ultimele zile mi-a schimbat intr-o buna masura optiunea privind legea lustratiei. Incerc sa ma explic, fara a cadea in derizoriu, printr-o ...poveste : In fiecare zi de 26 si 27 a fiecarei luni d-l L bate zgomotos la usile apartamentelor blocului 18 din strada Abrud, Timisoara, pentru a solicita plata taxelor in numele Asociatiei de Proprietari din zona mentionata. Administrator « scrufulos la datorie »(vorba eternului Caragiale), d-l L afiseaza o politete cu accente cazone, pare mereu cuprins de importanta misiei sale si se arata serviabil si indatoritor atunci cand ia cei 4, 5 lei in plus pentru efortul de a incasa darile catre asociatie. Pana aici totul ar fi bine, daca nu ar exista in sistemul imaginat cu mintea sa cuprinsa in stereotipii comuniste anumite nesincronizari. Deunazi, m-am trezit cu un bilet in usa, prin care intr-un mod foarte dur mi se amintea de catre d-l L ca am « o datorie » fata de asociatia din care fac parte si ca nu e prima oara cand se intampla acest lucru. Trecand peste faptul ca depasisem cu 2 zile data de 27 si ca se mai intamplase si intr-o alta ocazie sa depasesc tot pentru cateva zile termenul la care d-l L venea sa incaseza taxele, biletul m-a revoltat la culme. Descris de Precinu’ inca de acum un an ca un « comunist nesimtit si fost turnator », d-l L nu a facut, in ciuda prezumtiei de nevinovatie pe care i-am acordat-o, decat sa confirme, luna de luna, cele atat de corect afirmate de amicul meu. D-l L vorbeste mereu de ceilalti vecini, specificand mereu « defectele » acestora intr-un mod care te face sa te intrebi cum esti tu etichetat lor de catre acelasi personaj care iti cere intotdeauna parerea despre aceiasi vecini : « Cum va intelegeti cu cei de langa...... ? »sau chiar atentioneaza, indemnand la prudenta « Aveti grija la cei de la etajul 1.. » D-l L este mereu deschis si protocolar atat timp cat incaseaza cativa lei in plus, celebrul bacsis balcanic de care nu ne debarasam, insa se preschimba in dusmanul cel mai feroce ai celor care intarzie din diferite motive, pentru o zi sau doua plata taxelor.Atunci parca toata viata ii este bulversata, iar fata sa de vechi lacheu al statului i se contorsioneaza de « ura de clasa ». Culmea tupeului insa mi-a fost povestita tot de Precinu’, categorisit in urma cu un an de d-l L « nesimtit »( « L » vine de la lingau sau lipitoare, nu m-am decis inca). Dupa acest asa-zis administrator, incapabil mintal, care probabil ca a citit in intreaga sa viata de frustrat cam doua subtitrari la niste filme proaste, il agreseaza verbal pe Precinu’, vine in urma cu o saptamana la BCR Asigurari Timisoara, prezentandu-se alaturi de o cunostinta de-a lui in biroul sotiei Precinului, ca sa puna o « pila ». Bineinteles ca a fost trimis cu delicatete « la plimbare », acolo unde l-am trimis si eu de altfel, insa cu mai putina delicatete. Concluzia povestirii este ca doar viata poate constitui premisa unei schimbari a modului de perceptie asupra problemelor societatii. Traind intreaga viata in capitalimul brutal ce ne-a fost impus si pe care il acceptam docili, nu intelegem decat arareori de ce e nevoie de o condamnare a comunismului, de ce o lege a lustratiei ar fi binevenita, chiar necesara, de ce e important sa alungam si ultimele lichele ale trecutului din viata noastra cotidiana. Uneori, doar prin simplu gest de a le arata usa si a le pofti afara.